Copilul Normal: care e acesta?

Cântăreşte 3800 grame la naştere. Doarme liniştit trezindu-se de numai 6 ori pe zi pentru a suge. Stă la un sân 5 minute, 5 minute la celălalt, luând în greutate exact 10 grame în prima zi, 20 grame în a doua zi şi aşa mai departe, până când ajunge să sugă fix 180 de mililitri de lapte matern la fiecare masă. Mănâncă cu poftă şi fără întreruperi, imediat după aceea eructează pentru a adormi instantaneu, fericit. Nu e niciodată bolnav, mucos, nervos, nu are niciodată nici măcar o pată. Creşte exact 200 de grame pe săptămână, în fiecare săptămână, în primul an de viaţă. Trece dezinvolt de la sân la formulă, de la sân la suzetă, de la formulă la ceai, în funcţie de voinţa părinţilor şi a pediatrei.

Face cu regularitate caca (dar nu multă!) şi urinează în pamperşi, dar niciodată noaptea! Doarme câte 6 ore legate încă de când s-a născut. Râde când este luat în braţe, ca pe urmă să nu protesteze când este pus să stea singur în pătuţul său. Adoarme singur în pătuţ fără să plângă, fără să se agite, ţinând duios în braţe ursuleţul său de pluş (sau orice alt obiect de tranziţie recomandat de către expertul de serviciu).

În maşină se lasă asigurat de scăunel fără să se zbată, fără să plângă, fericit, şi adoarme aproape instantaneu.

La patru luni reduce singur mesele la un număr de 5 pe zi. La 5 luni renunţă fără să clipească la o masă la sân în favoarea unei supiţe de legume, ca pe urmă să fie hrănit cu diversele piureuri în timp ce stă fericit în scăunelul lui. La 7 luni şi-a diversificat total meniul fiind pregătit pentru creşa unde se va integra fără crize de vreun fel.

Îl recunoaşteţi? E Copilul Normal. Acel obscur obiect al dorinţei cu care fiecare mamă, conştient sau nu, îşi compara propriul fiu fără a întâlni vreodată corespondenţa. E copilul verbului “(aşa)ar trebui să fie”. Organism Generic Modificat, fiul Publicităţii şi al Statisticilor. Niciodată o creatură atât de străină, lipsită de umanitate nu ne-a fost atât de familiară ca acest Copil.

L-aţi întâlnit vreodată? Mă îndoiesc, pentru că el există doar în imaginarul colectiv: Copilul Normal e întotdeauna copilul altei mame, niciodată propriul copil. Copiii reali în comparaţie cu acesta par inevitabili ca având defecte. Au întotdeauna câte o sută de grame mai puţin sau mai mult, vor să stea la sân mai mult decât cantitatea şi timpul stabilit pentru aceasta, în afara orariilor, vor să stea întotdeauna treji, doresc atenţia mamei în loc să stea cuminţi pentru a privi tavanul camerei lor, plâng mult, cu totul de neînţeles, deşi au devenit obiectul tuturor atenţiilor recomandate de către cele mai bune reviste în domeniul puericulturii.

Nu vor să adoarmă singuri în pătuţ, nici să readoarmă singuri liniştiţi dacă s-au trezit în toiul nopţii. Scuipă cu îndârjire diferitele piureuri vitaminizate făcute în mod special pentru ei şi o fac în momentele cele mai nepotrivite pentru că uneori, chiar zile în şir, refuză cu obstinaţie orice linguriţă de piure. Şi, mai ales, se încăpăţânează să stea zi şi noapte cu mama, mamă care se întreabă cu ce a greşit pentru a avea un copil atât de “anormal”.

Pentru că în spatele oricărui copil “cu defecte” (copil real de fapt) stă întotdeauna o mamă “cu defecte”. Şi cum micuţul trebuie să se raporteze mereu la Copilul Normal, la fel mama sa trebuie să se descurce cu Mama Perfectă, acea mamă care are veşnic sânii pocnind de lapte, dar în acelaşi timp, în decursul a câteva săptămâni, are din nou linia unei adolescente, acea mamă care îşi îngrijeşte copilul cu aceeaşi uşurinţa cu care bea un pahar de apă şi se “organizează” astfel încât să nu-şi neglijeze nici soţul, nici serviciul, nici viaţă socială.

Corpul matern după naştere, acest organism misterios, cu hormonii săi galopanţi, cu curbele sale, cu pierderile sale, cu laptele care picură, cu sânii care-şi schimbă continuu volumul, cu modificările de umor, cu somnul întrerupt, e ceva total diferit faţă de imaginea publicitară a proaspetei mămici sau de ceea ce oferă cărţile care se adresează mamelor. Niciuna dintre aceste mame reale nu se poate recunoaşte, aşa cum nu poate să-şi recunoască copilul în imaginea celui propus de Media. Paradoxal, într-o societate omologată în care se notează o anumită realitate specifică acesteia, cotidianul vieţii mamei şi al nou-născutului apare ciudat, necunoscut, greşit.

Şi, cu toate acestea, realitatea milioanelor de copii care se nasc în lume şi care mai apoi cresc şi trăiesc ca nişte fiinţe autentice, împreună cu nenumăratele lor nevoi, atât de unici, atât de deosebiţi unul de altul sunt binecuvântarea părinţilor lor. De ce să ne dorim un copil abstract atunci când cel real este în faţa noastră?

Dacă ar există cu adevărat Copilul Normal, dacă s-ar întâmpla să fie în casa noastră, ar fi o prezenţă neliniştitoare dată fiind irealitatea sa.

Să ne ţinem aproape copilul nostru real, cel care se sustrage definiţiilor, regulilor, tabelelor, sentinţelor experţilor, mărcilor de fabricaţie. Să-i lăsăm lui posibilitatea de-a ne învăţa ce-i este necesar, ce-l face să fie sănătos, să-l lăsăm să ne educe, să ne impună un nou ritm, o nouă poezie a trăirii … şi să sperăm că va creşte cât se poate de “anormal” pentru a-şi conserva în timp unicitatea, noul şi deosebitul mod de a-şi face Lumii cunoscută prezenţa.

Autoare: Antonella Sagone

Tradus de Andreina Balog

Articol preluat dee pe: www.attachmentparenting.ro

www.nastecumsimti.org

Ce îşi va aminti copilul tău – Noi descoperiri legate de memoria timpurie – şi cum ne afectează acest lucru

Multora dintre noi li s-a spus la un moment dat că e ceva normal pentru copii să nu îşi amintească mai nimic din ceea ce li se întâmplă până în jurul vârstei de 2 ani. Experienţele emoţionale dureroase din copilăria timpurie nu vor avea, deci, nici un efect pe termen lung. Aceste cuvinte ar fi cumva liniştitoare, dacă nu ar sugera şi faptul că micuţii noştri nu îşi vor aminti nici dragostea pe care le-o oferim … aşa că nici dragostea aceasta nu are un impact pe termen lung. Pe măsură ce ştiinţa începe să dezvăluie tot mai multe din misterele creierului şi memoriei, sfaturi precum cele de mai sus îşi vor pierde încet relevanţa. Fiecare experienţă emoţională importantă – fie că este plină de bucurie sau de durere – este stocată în memorie şi are un impact durabil asupra sistemului nervos al unui bebeluş ori copil. Modul în care simţim lumea ca bebeluşi ne influenţează, pe termen lung, personalitatea în dezvoltare, stilul emoţional şi de relaţionare. Există mai multe tipuri de “memorie”, pe lângă poveştile pe care ni le putem aminti conştient. Şi mai trebuie să ştim că ne “amintim” mult mai multe decât ne dăm seama.

În cadrul sistemului limbic al creierului – zona asociată cu procesarea emoţiilor – se află amigdala şi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoţionale încărcate de teroare, groază şi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naşterea, aşa că bebeluşii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoţii intense, chiar dacă nu pot înţelege conţinutul acestora şi relaţia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluşii sunt relativi inapţi în a-şi organiza memoria în funcţie de secvenţialitatea evenimentelor. De foarte puţine ori îşi poate cineva aminti conştient lucruri din vremea când era bebeluş. Şi totuşi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conţinutului emoţional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoţie şi senzaţie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenţează modul în care ne vom relaţiona ca adulţi.

Aşa cum memoria poate fi împărţită în două categorii, memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: “explicită” şi “implicită”. Capacitatea memoriei explicite îşi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conştientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naştere, sau poate de dinainte, este inconştientă şi este codificată în “aduceri-aminte” emoţionale, senzoriale şi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima şi cu „stomacul”, cu implicaţii durabile asupra modului de gândire, de simţire şi de comportare.

Procesul “uitării” este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conştiente. Chiar şi ca adulţi suntem, din fericire, capabili să ştergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaţie de panică sau teroare din care simţim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne “amorţi” în faţa durerii copleşitoare, fie ea fizică sau emoţională. Aceste substanţe chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deşi memoria implicită a traumei va rămâne. Experienţele care sunt prea copleşitoare din punct de vedere emoţional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconştiente la situaţii de stres. Reacţiile exagerate la situaţii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.

Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoţională şi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacţii emoţionale puternice fără să avem amintiri conştiente, sau chiar fără să fim conştienţi! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îşi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacţiona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îşi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îşi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îşi ascunsese, înainte, o pioneză ascuţită în palmă. Nici ea nu îşi înţelegea reacţia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. Aşadar, multe din ceea ce gândim, simţim şi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muşchi, tendoane, viscere. Nici una din experienţele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoţii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut – declanşează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau “îngheaţă”. Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Autor: Robin Grille

Tradus de Noemi Rouă

Articol preluat de pe: www.attachmentparteniing.ro

Ce mai face Daris

Ce mai face, mai face salturi... de ieri isi ridica capul de pe perna.. o pun asa culcata pe spate si am iesit din camera, cand trag cu ochiul, ea se intindea dupa mine, adica si-a ridicat capusorul de pe perna inainte, dar bine de tot.. wow am ramas surprinsa, desi imi zisese Luis ca a mai facut asa. E o draga si fortoasa!

Mai face ca mai gangureste din ce in ce mai mult si rade vocal tot mai des. E o pisoaica siameza, ca ele sunt vocale, abia astept sa vorbeasca.

Si ce mai stie ea sa mai faca: sa creeze parfum de marca :D miroase asa de frumos, "parfum de bebelus", mai ales capul are o aroma cu totul deosebita care nu face altceva decat sa o iubesti si mai tare.

Si ce mai fac eu... o visez pe Daris aproape in fiecare noapte/dimineata sau cand apuc sa dorm.

Si acum ce nu mai face Daris: nu doarme noaptea, nu mai plange ca inainte, dar pur si simplu noaptea nu e pentru dormit, domn'e si punct.
Si nici ziua nu e pentru dormit dormit, ci asa niste mini-somnici de 15, 20, 30 de minute apoi un scancet, leganat sau shushuit sa o mai pacalesti un pic, asta pana se scoala de tot ca vrea nectarul.

My best friends

Cele 3 ustensile pe care le iubesc in acest moment sunt perna de alaptat, leaganul si masa de schimbat scutecele.
Inainte de a naste consideram leaganul un moft, dar e cel care mi-a salvat multe nopti, si zile. Ii place acolo se batzaie si imi lasa cate o ora libera, sa scriu pe forum la DC sau pe aici.

Perna de alaptat e intr-adevar MY BREST FRIEND.
Pur si simplu imi e incomod sa o pun pe brat si sa alaptez asa, plus ca am ambele maini ocupate, si cum sta vreo ora si ceva la o masa, imagine! De aia in prima noapte acasa nici nu stiam cum sa ii dau sa manance caci nu aveam perna, desi in spital ii dadusem culcata, acasa abia dupa vreo saptamana am reusit in pozitia respectiva.
De cum a venit perna, raiul pe pamant, e un must have item! O pretuiesc si o iubesc deh, e my brest freind.

Si masa de infasat am crezut ca e un moft, dar mi-am schimbat parerea dupa vreo 2-3 saptamani cand am schimbat-o pe Daris numai pe pat si durerile de spate ma faceau s-o iau razna. E super buna, o masa de asta, plus ca ai organizate toate produsele acolo, langa, fara sa le duci aduci la pat.

Foenul sau... my best friend

Gluma gluma... cine-i cel mai bun prieten al tau, Daria?
R: Uscatorul de par!

Cam asa ne imginam prima conversatie cu Daris.. caci numai cu foenul se linisteste, din plans, cand vrea sa doarma, ce Mozart ce Beethoven astea is pt fancy people care nu cunosc adevarul gol golut: uscatorul de par, aspiratorul, masina de spalat sau robinetul deschis sunt zgomotele care ii calmeaza si ii incanta pe bebelusi, cel putin pana la 3-4 luni.
De ce? E simplu... pai este exact sunetul si intensitatea fluxului sangvin pe care l-au auzit 9 luni de zile in pantecele mamei, este atmosfera cu care au fost invatati atata timp.

Cand nu am uscatorul, bine ca am mobilul unde am inregistrat uscatorul in functiune, e mai bun aparatul original dar in loc de.. merge si plagiatul, l-am folosit cu succes pe-afara, spre mirarea multor trecatori. Eh, copilul meu sa taca, asta e important si am reusit!

La doua luni

Nu am punctat cum a evoluat daris pan' in acest moment, dar la 2 luni cat are acum cam asta e bilantul... isi duce mainile la gura, incearca sa isi suga degetul, uneori il apuca pe al mare alteori indexul, dar cel mai des.. tot pumnul si trage si trage din el de parca ar fi de miere. Daca suzeta nu o vrea (bine, nici eu nu am vrut sa o invat de la inceput), astept sa se poata deleita cu minunatul deget mare, poate asa o sa se auto-conforteze mai usor.

Apoi.. isi tine destul de mult capul drept, doar cand o iau de pe pat il tin cu mana, in rest, in pozitie verticala deja nu prea e nevoie, si asta ca nu am pus-o pe burta ca sa isi intareasca muschii spatelui, cum se zice. Chiar isi duce usor capul catre pumn, cand vrea sa il apuce si nu poate.

Sta un pic in picioare, sustinuta, bineinteles, ii place vertical, asta de pe la 3 saptamani, cand a trebuit sa renunt si la sling ca nu ii mai placea culcata in el.

Si cel mai emotionant, rade!! Rade o gramada, cu voce uneori. Asa incepe ea ziua: se foieste, semn ca gata, sunt treaza, veniti si ma alintati! Daca nu raspundem imediat incepe un "aa" apoi alt "aa" pana dam navala, io si Luis si incepem.. frumoasa si scumpa si draga si "quien es boniiita? tuuu bonita!" si ea rade cu gura pana la urechi. Ritual care se prelungeste pe masa de infasat, apoi prezentarea lu' mam' ca sa o mai alinte si ea pe romaneste si apoi se transforma imediat in colibri, deci se miorlaie dupa nectar.

Alte schimbari de pana acum: isi intoarce capul dupa sunet sau dupa vocea mea si a lui Luis, nu ii place la orizontala, deci nu carut nu pat, vrea leganata si numai in brate, plimbata in wrap cat de mult dar fara sa ne asezam pe vreo banca, deci iesirile noastre is numai mers pe jos fara odihna caci se trezeste imediat.

Daris sau...

Da, Daris sau: delfinasha, colibrita, pisoia, pisoaica, motanita, Dari, Darisia si inca unele pe care o sa mi le amintesc pe parcurs. Dar prima, "es la uu". Fiecare are o istorie. La uu e pt. ca Luis asa face cand vede ceva drag "uuuu" deci Daria es la uu.
Delfinasha pt ca scoate sunete de delfin, mai ales cand se intinde cate 10 minute la trezirea de dimineata
Colibrita pt ca se emotioneaza cand apuca sanul si misca capusorul dintr-o parte in alta, cu ciocul larg deschis. Ei bine, am avut 2 pui de colibri mai demult, cred ca murise mama lor si ii lasase intr-un cuib aici in gradina la noi, asa ca i-am luat in casa si cam asa faceau: cum ne vedeau tipau din rasputeri, deschideau ciocul la maxim si asteptau nectarul.. exact ca Daris :)

Celelalte is lesne de ghicit.. deh, vine din familia Motan, Daria Motan.

Breastfeeding

O sa incep cu alaptatul si nu numai ca e cel mai important si dificil topic dar m-a starnit video-ul pe care l-am postat acum cateva luni.. cu bb care apuca sanul mamei imediat dupa nastere.
Ei bine, normal ca intr-un spital nu s-a putut trai asa ceva, asta ar fi poate un mic regret, mai ales dupa ce citisem Birth without Violence, by Frederic Leboyer.

Sa alaptezi CORECT mi se pare cel mai greu lucru de pana acum, si frustrarile apar garla , mai ales dupa ce ai vazut zeci de videos de cum sa faci, ai citit tot ce zile La leche Leage si dr. Sears si cand e sa aplici ceva nu merge, sau uneoi merge, alte ori nu.

Mitul nr 1 e ca alaptatul e un act natural, vine de la sine, nu trebuie invatat! Nooot! da, trebuie invatat, tocit chiar si chiar asa ai sanse sa pici examenul...

Apoi frecventa, pentru mine as putea spune ca e la fiecare... mm mereu! adika la fiecare toata ziua, all day long! :D Cam asa a fost pana acu' ca deja a mai rarit-o, dar nu e nici la 3 ore cum zice la carte, poa' sa fie si mai repede si mai tarziu.

....
Imi dau seama ca nush cum sa scriu, e inca haos in mintea mea, sau poate imi e prea somn, sau poate tre' sa-i dau lu daris sa haleasca.

Dupa 9 luni...

Da, dupa 9 luni de cand nu am scris si dupa cele 9 luni de sarcina, iata-ma din nou aici, acum imi promit sa scriu si nu doar pentru mine ci mai ales pentru Daris.

Mmmm pe scurt: sarcina a fost destul de usoara, comparand prin ce "trebuia" sa trec, am citit o gramada, (unele fara folos, imi dau seama acum), m-am plimbat cat am putut de mult, pe jos, nu pe meleaguri indepartate ci pe aici prin oras, am avut dureri de spate si picioare umflate, dar doar spre final si le-am gestionat destul de bine.

Asadar, subiecte precum Alaptarea, Vaccinurile, Nasterea, Baby weaing, Co-sleeping si tot ce presupune de fapt Attachment Parenting au fost temele despre care am citit, nu exagerez, luni intregi, pana in toiu' noptii. Acum sunt in situatia de a le aplica, unele merg altele is doar pe hartie.

Daris are aproape 2 luni, o sa scriu separat cum s-a nascut si prin ce am trecut pana acum.