Lucrurile mai importante

Sunt mama si deci contactul meu cu lumea se invarte statutului meu, adica vad multe mamici, bunici si multi copilasi in cea mai mare parte a timpului. Si citesc tot despre asta, despre copii, bebelusi si adolescenti. Si ma rog, tot pentru asta, pentru ca Dumnezeu sa ma ghideze sa pot fi o mama buna, pentru a putea diferentia intre trendurile vremii si lucrurile cu adevarat importante. Sa triez informatiile pe care le citesc si le aud, sa stiu care sunt folositoare si care nu, sa fac o ierarhie a celor mai importante lucruri in viata unui copil, care va fi adolescent si apoi adult. Sa fie sanatos, si nu doar fizic.

Este uneori sufocant sa vezi cat de mult interes exista pentru pomparea copilului cu informatii si skill-uri. Micutul trebuie sa vorbeasca devreme, sa faca lucruri "inteligente", sa fie mereu un subiect de lauda. Nu e gresit sa stimulezi inteligenta copilului, dar cazi repede in disperarea de a face din copilul tau un robotel genial. Stiu, si eu m-am emotionat de "jucariile inteligente", m-am bucurat cand copila mea a facut un act "destept", e intr-adevar un motiv de orgoliu.

Am auzit de curand ca fetita unei vetete stie sa vorbeasca romana si engleza la 3 ani. In loc de wow m-am intristat. Mentionez ca nu provine din parinti bilingvi, si nici nu traiesc in alta tara decat Romania. Bietul copil!

Suntem bombardati sa "desteptam" copiii! Ce nebunie, ce disperare! Ei oricum sunt inteligenti!
Cel mai trist e ca multi se opresc aici.

Mai exista unii, mai putini, care trec la cel de-al doilea nivel, si se intereseaza si de partea afectiva a bebelusului si a copilului. Bebe nu plange doar ca vrea mancare, mai are si alte nevoi, apoi in dezvoltarea lui mai trebuie avut grija sa nu se frustreze, nu numai sa se comporte manierat, si tot asa.

Taramul asta l-am descoperit si eu de cand am inceput cercetarile despre bebelusi si cel mai frumos mi se pare ca il ilustreaza Attachment Parenting-ul. Cat copilul e mic, de cateva luni, e mai simplu sa te gandesti si la afect (ca ai tot citit una alta), apoi cand e mai mare, pe la cativa anisori, enervat fiind de multe contexte si de modul cum se comporta, unii parinti tind sa uite ca ei mai au nevoie si de afectiunea aia de la inceput, oferita in mod inconditional, si nu ca santaj. (sper sa imi amintesc mereu de asta!)

Inca o alta parte din parinti/adulti se opresc aici, multumiti fiind ca au facut mai mult decat majoritatea parintilor, ca au trecut de nivelul inteligenta si au ajuns la nivelul emotie.

Dar mai exista un nivel, acel al invataturii spirituale. Mai putini ajung aici. Si chiar si unii din acei putini cred ca educatia spirituala inseamna sa ii duca pe copii la biserica, sa ii impartaseasca si cam atat. Dar educatia spirituala nu inseamna doar asta, de fapt cei ce se rezuma la asa ceva nu fac decat sa implineasca niste obiceiuri, nimic mai mult. Unii parinti scot copiii duminica la o praitura, altii ii scot la o gura de vin sfintit (desi cei din urma tot au mai mult de castigat).

Educatia spirituala... pai nu stiu cum trebuie facuta. Dar trebuie, si inca de cand copilul este sugar. Imi aminesc de nebunia cu Efectul Mozart, cand copilasii se linisteau cand ascultau anumite piese clasice, dar cum de nu a existat si vreun efect bizantin, sau alt gen de muzica crestina, pusa copilului pentru a vedea daca se linisteste sau nu?
Cand era in burtica mea, copila mea se linistea si "adormea" cand ii spuneam Tatal Nostru cu voce tare si o mangaiam, alternativ, in spaniola si in romana, tatal ei si cu mine. Se mai linistea cand puneam predicile unui parinte drag noua, cu o voce extrem de blanda (padre Fortea)

Intr-un alt documentar, Memoria Celulelor (vazut gratis pe google videos) am ramas uimita cum s-a demonstrat si stiintific, la nivel genetic, cum corpul retine orice ii zici, de mici copii apasam pe butonul Record fara sa ii mai punem Pauza.

Ceea ce nu vedem ne e greu sa credem ca exista. Dar si undele sonore exista, si nu le vedem, si nimeni nu se indoieste de ele. Corpul il vedem, e materie, dar avem si spirit, nu il vedem, dar e flamand, daca il lasam nehranit.

Cum spuneam, educatia spirituala este atat de importanta si totusi atat de ignorata, si apoi de ne miram de ce suntem "bolnavi". E ca si cum mananci numai un fel de mancare si te uimesti sa vezi ca ai lipsa de anumite vitamine.

Ce lume ridicola! Facem tot posibilul sa indopam mintea copilului, la 3 ani sa stie astronomie! Ne concentram atat de mult asupra intelectului. Pentru ca asta vedem imediat, e materia, e copilu care zice imediat Hello, Bonjour, Hola la numai cativa ani. Ne creste inima in noi. Ne mai ingrijim un pic si de suflet, mai aruncam cu o imbratisare, un Te iubesc si cam atat. Acum suntem cu adevarat parinti perfecti, ne gandim noi. Si spiritul? Spiritual cui il lasam? Are si el nevoie de hrana, de hrana spirituala, de vocea lui Dumnezeu, de cuvantul Lui, de darurile lui.
Piramida asta e exact invers, nu inteligenta ar trebui sa fie pe primul plan, ci spiritul, sufletul si apoi mintea.

Daca intrebi orice parinte cum ar vrea sa fie copilul sau: inteligent peste masura sau fericit, cu siguranta ca fericirea ar fi raspunsul. Or, fericirea nu vine decat de la Dumnezeu, de aceea trebuie sa cultivam de mici spiritul.

Suntem obsedati de IQ (coeficientul de inteligenta), ne intereseaza EQ (coeficientul de inteligenta emotionala) dar uitam de SQ (coeficientul de inteligenta spirituala). Nu ne ramane decat sa rasturnam piramida! Zice doar, cautati Imparatia Domnului si toate celelalte vi se vor da! (la diateza pasiva partea a doua).



Edit: denumirea de SQ am vazut ca e folosita de o miscare budista, careia nu ii sunt adepta, insa imi place termenul si cred ca poate fi folosit atat de bine si in crestinism.

Relativ sau absolut

Am intalnit anumiti oameni care gandesc asa: "eu nu cred in existenta lui Dumnezeu, deci el nu exista". E un scut oarecum logic, dar cam subred, de carton. Daca negi ceva nu inseamna ca nu exista, ci ca nu vrei tu ca acel ceva sa existe. Cum ca ne bagam capul in nisip ca strutul (un fel de a spune) si cu asta suntem fericiti.

De fapt Dumnezeu nu are nevoie sa debatem noi, nici sa recunoastem ca exista sau nu. El de fapt nu are nici o nevoie. Noi insa avem. Multe nevoi si cam imense.

Un lucru e sigur: ignoranta nu salveaza. Nici negarea situatiilor, la asta avem doctorat. Asa ca mai bine am fi cercetasi destepti si macar din egoism sa incercam sa cautam Adevarul, si cu mintea si cu sufletul, caci suntem de ambele, si atunci Dumnezeu ni se va revela in chip placut si adevarat.

Despre destin

Este imposibil sa nu fi auzit in viata expresii gen "asta mi-e destinul", "trebuie sa-ti urmezi destinul, mi-e dat" sau "nu poti schimba destinul".

Pana la o oarecare varsta nici nu stii daca exista sau nu acea soarta de care vorbeste toata lumea, si la orele de literatura comentezi despre "destinul implacabil", deci ideea e pe acolo: ala ti-e dat si punct, tu nu prea poti face nimic, cel putin nu poti schimba situatiile decisive din viata ta. "Asta mi-e soarta!"

Ei bine, adevarul nu e chiar asta, nu e nici total contrar. Este un adevar distorsionat.
Noi, cand suntem creati de Dumnezeu si oferiti in dar mamelor noastre, de bebelusi, de pe atunci, avem un "destin". Insa nicidecum tot ceea ce o sa fac eu in viata e supus destinului, deci nu am avut alternativa. Nu. Noi suntem liberi, ingrozitor de liber, si noi alegem daca ne urmam acel "destin" sau nu.

Ca sa explic din punct de vedere crestin, situatia e cam asa: exista voia mea (a ta) si voia lui Dumnezeu. Noi am tradus voia lui Dumnezeu prin cuvantul destin. Dar am deviat putin. Nu tot ce ni se intampla in viata, cu bune si rele inseamna voia lui Dumnezeu. Aia e altceva, e suma deciziilor noastre, fara a avea vreo legatura cu ce voia Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu ne stabileste clar un drum, asta e linia ta. Acum depinde de noi si numai de noi daca o urmam sau nu. De cele mai multe ori ne deviem de la ea. Din pacate, uneori chiar mult, foarte mult, dar Dumnezeu iti ofera sanse sa deschizi ochii si sa vezi iarasi linia aia dreapta, facuta de el. Tot de noi si numai de noi depinde daca noi luam decizia de a o calca sau alegem iarasi alte cai, mai apropiate sau mai departate de linia aceea dreapta.
Si zic linia dreapta pentru ca Dumnezeu are pentru fiecare din noi un drum perfect, fericit, dar daca noi nu ne tinem de el si luam mereu decizii dupa discernamant pur uman, e firesc sa mergem pe linii frante si ocolite.

Marea alinare e ca Hristos asteapta mereu la usa, candva poate ii deschidem. :)

Despre lumile in care traim

Nota: Scrierile de acest gen imi sunt oarecum dificil de postat, caci de fiecare data ma gandesc la cate un cunoscut si incerc sa nu ofensez, sau sa fac vreo aluzie care ar putea supara. Sau sa ma judece gresit ca am ales o cale doar ca sa imi afund "suferinta" sau sau sau o gramada de sau. Asa ca zic o data pentru totdeauna, nu fac aluzii, nu ma gandesc la nimeni in particular si nu vreau sa ofensez in nici un chip. Imi imprim si in acest loc ceea ce de ceva vreme scriu, simt si traiesc. De altfel, ma gandesc inca daca mai las blogul asta public sau nu, nu astept rugaminti, nu sunt mironosita, voi decide, dar nu singura.

Bun, sunt o persoana schimbata. Nu doar altfel, insa am o noua viata. Sau mai degraba am inceput o noua viata, am gasit cateva puzzle-uri dintr-un peisaj nou, perfect si ceea ce descopar ma face sa traiesc noua mea viata. Nu, nu m-am afundat in asta din cauza "suferintei" ci tocmai faptul ca am decis sa caut prima piesa din puzzle si mi-a fost data, m-a facut sa deschid ochii si sa vad ceea ce traiam , este exact ceea ce mi-a dat putere sa pun capat unui lucru incorect. Nu urat, ci doar incorect.

Am aflat mult si am trait pe masura si inca sunt la inceput. La inceputul vietii mele in care am decis sa il caut si sa il gasesc pe Dumnezeu. Sau poate El m-a cautat, bine ca acu am deschis usa, in sfarsit.

Nu despre drumul meu o sa zic acum, ci despre o realitate. O realitate pe care daca vrem o luam in seama, daca nu, nu. Dara daca nu o luam in seama, ea nu se schimba cu nimic, ci noi ramanem mai prosti.

Suntem disperati sa judecam totul numai dupa ceea ce vedem, auzim sau mirosim, totul se reduce la palpabil. Daca nu gasim sensul in lumea aceasta decidem pur si simplu ca nu exista. Am bagat capul in nisip, ca strutul. Si traim "fericiti" mai departe.

Noi de fapt nu traim intr-o singura lume, ci in doua: in lumea materiala si in lumea spirituala. Adevarul nu e doar ceea ce vedem in lumea materiala, ci si, sau mai ales, certitudinile pe care le avem in lumea spirituala. Cand privesti Adevarul in totalitatea lui iti dai seama cat de redus ai trait pana acum, cum, doar ca nu ai deschis fereastra larg si ai vazut numai blocul din fata ai crezut ca asta e viata. Unii din noi, desi stiu, din auzite, caci nu din convingere proprie, ca mai exista si altceva dincolo de.... prefera totusi sa se cufunde in grijile si lucrurile pe care le vad, aud, miros, in loc sa se bucure de altceva.

Lucrurile din lumea spirituala sunt perfecte, exista deja, au fost deja implinite, de Hristos, tot ce trebuie e sa le "tragem" in lumea noastra. Si daca nu se manifesta in fata ochilor nostri azi sau maine, nu inseamna ca Dumnezeu nu avea telefonul la el cand am cerut (depinde ce) si ca trebuie sa ii mai spunem inca si inca o data, cu zeci de rugi pe aceeasi tema. El deja le-a facut, instant, poate chiar inainte ca tu sa I le ceri, ele sunt deja in lumea spirituala. Sa le vezi manifestandu-se e firesc si normal, dar bucuria ta ar trebui sa fie aceeasi cand le vezi, ca atunci cand stii ca Dumnezeu a implinit ceea ce tu i-ai cerut, a implinit, numai ca intr-o alta lume, pe care tu nu o vezi cu ochii, doar cu sufletul. E ceea ce se cheama credinta.
Frumos, dar nu doar atat. Sunt, chiar sunt oameni care traiesc asa. Si oricine o poate face, e vorba doar de o decizie. Decizia de a crede.

Uh, e chiar greu de expus ceea ce simti sau gandesti, mult mai greu decat mi-as fi imaginat. Cand o fac altii si tu doar citesti sau asculti pare chiar la indemana oricui.
Sau poate e de la un pahar de vin :D, deci, nu m-am calugarit:)

God bless!

BLW dupa 1 an

Pentru ca deja mai toti copiii dupa un an incep cu BLW nu mai are rost sa povestesc despre acest subiect.
Un singur lucru de remarcat totusi: cred ca datorita acestei metode, de pe la un an si poate o luna, Daris a inceput sa manuiasca foarte bine lingura si fucrculita (cutit nu i-am dat :P). In cateva luni manca aproape perfect ciorbe, supe cu lingura, fara sa verse nimic. trecerea a fost naturala, a vrut la un moment dat furculita mea, a folosit-o un pic, apoi i-am dat una mai micuta si de atunci numai cu "uneletele" mananca, desi unceori ar fi chiar mai convenabil de luat cu mana. Dar gata, nu mai da inapoi la omul din Neanderthal :)

Uneori se mai diversifica cu coliva, cu cate o dusca de sare din solnita, sau niste mujdei de usturoi, dar astea sunt accidentele :)