Cand am citit pentru prima oara despre Attachment Parenting eram insarcinata. Asa de mult m-am bucurat, ca si cum eu inventasem asta si mai si scosesem o carte despre. A fost de fapt o confirmare a simtamintelor mele, a ceea ce credeam eu ca e corect, a unui mod de viata.M-am bucurat si mai tare cand mi-am dat seama ca si Luis impartaseste aceleasi idei si sentimente cu mine, deci am zis: o sa fim parinti AP!
De cand o avem pe Daris am facut cam tot ce se poate in acest sens, si nu neaparat gandit, ci mai mult de la sine, adica altfel nici nu as fi stiut cum sa fac. Doarme cu noi, alaptez la cerere, nu am lasat-o niciodata sa planga, si cand s-a intamplat (colici sau chestiiinevitabile) mereu a fost cu cineva, de fapt in bratele mele sau ale lu' tafsu, am purtat-o si inca o mai port in sling sau wrap, incerc sa vad ce vrea si sa ii intampin nevoile, atat cat reusesc.
Am intrebat mamicile care si-au crescut copilasii in acest fel cam cum is ei pe la o varsta mai inaintata. Aproape am plans la unele dintre raspunsuri, toti is niste bijuterii, in principal mai independenti, cu o autostima bine dezvoltata, unii foarte atenti la nevoile celor din jur (imi place tare asta!), ce mai lucruri pe care mi le dorem sa le aud!
In plan personal am zis pe la 3 luni parca, nu mai stiu exact, ca Daris nu mai plange, adica foarte putin, si am crezut ca e rezultatul tuturor trucurilor astora. Poate e si caracterul, poate, dar cred ca si modul de crestere in stilul AP influenteaza extrem de mult.
Ieri eram in parc, Daris in carut. Mai nou ii place in carut, iesim asa numai cand sunt cu Luis, singura doar in wrap, ca sa nu trebuiasca sa imping carutul gol la un moment dat, si cu copil in spinare (ce mama nu a trait momentul asta?!). Si mai nou nu mai facem maraton, pentru noi iesitul insemna 2 ore incontinuu mers, fara sa stam 2 minute ca se mofturea. Eram terminati, nu mai stiam prin ce colturi de oras sa mai mergem. Acum insa putem sa stam pe banca, wow, ca in vremurile de dinainte de Daris. Iesim, ne plimbam cu ea in carut, ne asezam pe banca, o scoatem sa ne jucam cu ea, o purtam din brate in brate, din aer in aer si apoi iar la plimbare. E muuult mai relaxant asa. Bine, cand iesim la "sport" o atarn in wrap si dam turele de rigoare.
So, eram in parc, ne asezam pe banca, ea in carut. Luis o lasase cumva cu spatele la noi, nu ne vedea din fatza, eu chiar am zis ca o ignoram, dar ea gasise priveliste mai atragatoare. Se uita la niste copii cum se jucau. Si s-a uitat, o gramada. Vreo 20 de minute a stat cu spatele la noi fara macar sa se intoarca sa ne priveasca. Dupa astea 20 minute si-a intors capul catre mine, a tras un zambet ca reactie la alintatul meu, s-a uitat la Luis si apoi a continuat sa se uite la copii.
Wow, adica nu a avut nevoie de noi, a avut siguranta ca suntem acolo! Eu cred ca e un mic semn de inceput de independenta.. e oarecum mult spus, caci inca e mica, 6 luni, dar am eu un feeling ca pe drumul ala e. Nu ca o vreau departe de noi, dar o vreau sigura pe ea si sigura de sustinerea noastra.
3 comments:
In mare parte eu cred ca da si va felicit pentru asta. Eu am citit destul de putin despre AP in sarcina si multe dintre intrebarile pe care mi le puneam in prima luna dupa nastere isi aveau raspunsul chiar acolo. Acum, si dupa acest post al tau, simt nevoia sa aflu cat mai multe despre acest subiect.
Draga de ea, atat de repede creste!
Felicitari si vreau sa stii ca iti impartasesc simtamintele :D
Eu inca nu am reusit sa citesc nimic coerent pe tema asta. Mai incolo cand m-oi intoarce la job si m-oi plictisi. In sarcina eu citeam poezii si de-alde Leboyer si imi dadeau lacrimile. :))
Oricare ar fi explicatia, e admirabila Daris! Pepitul meu cred ca se indreapta inspre "stranger anxiety" din ce vad, ceva cu totul nou mie, ca D si P nu au avut treaba.
Draga de ea, se uita la copii jucandu-se. Martieni de-ai ei, vorba ta. :)
Post a Comment